index
Toate Articolele
Personal (106)
Eseuri (68)
Opinii (8)
Reportaje (75)
Locuri (135)
Turul
© Alex Radu     2007-08-06 Categoria: Articole \ Toate

Pe Fabio Casartelli nu cred ca ati apucat sa-l cunoasteti.
Nici eu prea mult.

Era prima oara cand ma uitam la Turul Frantei.
Incercasem sa merg pe bicicleta fara prea mare reusita.

Imi placeau peisajele insa.

Apoi aud crainicul destul de panicat: "Chute de Fabio Casartelli". La cat intelegeam eu franceza am crezut ca a evadat din pluton. Ma asteptam sa puna camera pe el. Cursa continua, totusi Fabio nu aparea. Evadare evadare, dar s-o vedem si noi. Destul de enervat nu prea intelegeam de ce nu asigura o transmisie buna. Intr-un final ma duc in biblioteca, scot unul din tonele de dictionare de care fugeam (erau in partea "franceza") si inteleg problema. Am inteles, a cazut. Eh, eu eram obisnuit doar, cadeam instant pe bicicleta. Mare traznaie..

Am stat insa lipit de televizor, intelegand la final ca Fabio murise.
Mi s-a parut absurd. Complet absurd.
Apoi am inceput sa caut despre ce inseamna ciclism. Am aflat ca existau profesionisti si ca abia disparusera amatorii. Amatori care aveau si ei insa cursele lor.
Am aflat despre bani, meserii, sponsori si unde te poate duce mirajul banilor.

Doua saptamani mai tarziu, cu scuzele pe care le repet inca o data, invatam sa merg pe bicicleta, intorcand toate oglinzile de pe masinile vecinilor, parcate aliniat pe strada mea. Furasem bicicleta ruseasca gasita prin casa. Stiam ca nu e a lui frati-miu, ca era cam mare. Carand-o pe scari, deplasasem schimbatorul pe cea mai grea viteza.
Precum orice incepator in ale mersului pe bicicleta stie, pornirea si oprirea sunt cele mai grele. Pornirea era un chin. Viteza pe care nimerise schimbatorul era inumana. Cel putin asa parea atunci.

Abia ma tineam pe ea insa am zis hai totusi sa ies de pe alee. M-am dus pe cel mai batut drum, cel spre scoala. Am facut 2h si am cazut de cateva ori, julindu-ma in ultimul hal. Cand am ajuns, eram atat de obosit incat nu stiam cum o sa ma mai intorc acasa. Si mana cam sangera. Am strans din dinti, am ajuns pe la 11 seara acasa si asta a fost. Eram indragostit fara speranta. Am indurat neclintit interdictia de a mai iesi din casa cand mi-a fost vazuta mana. Zambeam spre disperarea unei mame care-si vedea copilul cuminte mergand spre panta unei pasiuni periculoase.

Am asteptat ziua cand s-a terminat interdictia si evident iar am furat bicicleta. Am ajuns la scoala in 1h. N-am mai cazut decat o singura data, pe capota unui taximetrist. Am indurat si aprecierile generoase la adresa originilor ca niciodata, fara sa zic nimic, zambind complice. Stiam ca maine pot sa ies iar.

...

Trecuse 1 an. Prima mea bicicleta personala succombase saraca sub povara unui canal nesemnalizat, adanc de vreo 2m. Nu mai stiu ce a troznit prima oara, mana sau bicicleta. Cert este ca eu asteptam "sa fac rost de bani" sa-mi iau o cursiera "adevarata".

N-a trebuit sa astept mult. A facut ceva pe drum, insa era in sfarsit in fata mea. Am venit la 2h noaptea, epuizat dupa mai mult de 12h de plimbat pe ea. Ai mei deja erau la limita plansului.
O saptamana dupa m-am lipit pe langa unul din putinele cluburi de ciclism de juniori de la noi. Alergam in adidasi de baschet (nici nu visam la pantofi speciali) si as fi dat orice sa tina ziua mai mult.
...
"Auzi dar daca mergem pana la Predeal ce-are?". Ma uit in jur, Ploiestiul parea un fel de Bucuresti. Parca plecasem in parc. "Hai dom'le, vedem pe unde dormim". Urcarea de la Posada a fost o placere.
Nu la fel de mare insa ca ziua de dupa, la intoarcere. Nu conta ca aveam de invatat, teste, etc. Nu conta ca imi riscam viata. Senzatia de la coborare e greu de explicat pentru cineva care n-a incercat-o. Din masina n-are nici un farmec.
Am ajuns acasa a doua zi. "Auzi dar un telefon nu puteai sa dai si tu?". "N-aveam bani". Dar eram fericit.. Facusem 260 km in 2 zile. Si povestea s-a repetat de atatea ori incat devenise prea simplu.
...
Cred insa ca cel mai fain moment a fost cand am venit cu furtuna din spate. Ma duceam la un coleg. Am zis sa fac si un mic antrenament pana la Urziceni daca tot era sa ies. La dus s-a cam inorat. Parea clar a furtuna. Asta este, treaba e treaba. Bicicleta mergea din ce in ce mai greu. Vantul de fata te tinea pe loc. In sfarsit incapatanarea a cedat. Am intors. Si la propriu si la figurat. Mergeam cu 65 constant fara ca macar sa obosesc. Incredibil a fost. Apoi... a inceput sa ploua. Atunci am simtit prima oara cum este sa fi atat de plouat incat sa simti ca nu mai conteaza nimic. Atat de ud incat in piscina sa te simti uscat. Si noroiul... Noroiul care nu se oprea sa-ti fie aruncat de roti in cap, pe spate sau in gura.
Am ajuns terminat. Aveam hipotermie. Dar senzatia...
...
Trece si facultatea. Deja sedentarismul de birou isi spunea cuvantul. Facusem 10 km in tot anul.

Am simtit ca trebuie.
"Mama eu ma duc la Constanta". "Esti nebun. De fapt nu ma mira". "Nu, chiar ma duc".
"Bogdan imi iau 2 zile in jurul week-endului ca vreau sa ajung la mare". "Pai si de ce 2 zile". "Ma duc cu bicicleta". "Alex, esti nebun?". "Lasa-ma ca trebuie s-o fac".

N-am inteles niciodata impulsul. Stiam ca trebuie sa o fac. Pur si simplu. La meteo anuntau cel mai calduroasa zi din an, 46 grade, vant dinspre est. Putea sa fie si furtuna. Eu aveam de facut un drum...

M-am trezit la 4, era bezna. Nu stiam cat o sa fac asa ca am plecat devreme. Nici n-am simtit aproape de Urziceni cand am luat groapa. Facusem drumul de atatea ori incat nu credeam ca se poate schimba ceva. Reflexul m-a salvat. Nu-mi rupsesem nimic. Insa roata din fata era in forma de 8. Am asteptat sa se faca lumina sa fac rost de un ciocan. Si plangand am dat in bicicleta. Pana s-a indreptat cat de cat.
Am mers cat am putut de repede pana acasa. La tot ce ma gandeam era sa schimb roata si sa plec mai departe. Desi era ora 10 cand am ajuns. Acasa cand schimbam roata am vazut ca era luata pielea pe toata mana. M-am dus la baie, am pus alcool urland si plangand, aproape la fel de tare ca prietena care nu intelegea de ce ma chinui in halul ala. Am schimbat roata, am luat o gura de miere si un schnitzel si am plecat.
....
Pe la pranz ajunsesem la Harsova. Vomasem de 2 ori de caldura si halucinatiile efectiv nu vroiau sa plece. Picioarele nu le mai simteam deloc. Stiam doar ca tot ce era legat de corp, maini, picioare, ceafa, orice, ma implorau sa ma opresc. Undeva, intr-un colt care refuza sa abandoneze, era un gand care nu se lasa atins de caldura. Si ma obliga sa nu ma opresc.
Dealurile de dupa Harsova m-au terminat. Eram atat de obosit incat am cazut de cateva ori pe urcare. Am mai vomat de oboseala si chin inca de doua ori. Nu intelegeam de ce desi bausem 9L de apa in ziua aia imi era sete. O sete care ma termina. Desi mancasem 5 ciocolati, se terminasera bateriile. Mai aveam 42 km la un moment dat in betie constanta in care eram si am vazut ca nu prea mai era lumina.
Julitura de pe mana, arzand ca focul, mi-a reamintit ca trebuie sa ma grabesc sa nu mai merg pe intuneric.

Am facut atunci cred cel mai mare efort de vointa din viata mea, m-am ridicat de pe asfalt si am zis ca trebuie sa ajung. Organismul s-a dat batut. A inteles ca trebuie sa asculte si m-a ascultat.

Cand am ajuns, mi se parea ca abia plecasem. Incepusem sa simt ca am iar picioare. Si maini. Oh, simteam si varful picioarelor.
Am deschis poarta. Am apucat sa o vad pe bunica mea si am cazut. N-am lesinat, dar picioarele nu mai tineau. Spaima din ochii ei m-au cam pus pe ganduri "trebuie sa ma adun ca altfel e jale". M-am repus pe picioare doar ca sa cad iar. Cand am vazut-o ca vine speriata sa intrebe cine e strainul mi-am dat seama ca n-o sunasem, de teama ca isi face griji daca n-ajung la timp. A ramas complet siderata cand m-a vazut. "Doar n-ai venit cu bicicleta?". "Nu, asta am gasit-o pe drum" am zis razand. A pufnit in ras cu mine.
...
Pierdusem 8kg intr-o zi si de atunci genunchiul stang nu prea mai functioneaza grozav.

Mi-am facut insa visul. Impotriva tuturor sanselor insa mai ales impotriva mea. Cu mine m-am luptat cel mai mult.
Pe mine a trebuit sa ma conving sa nu renunt. Sa nu accept altceva. Nu mai era nici coborarea de la Predeal, nu mai era nici vantul de spate. Era o lupta
...
N-am fost niciodata un tip extraordinar in ceva. Nici nu-mi doresc. Bicicleta insa m-a invatat sa strang din dinti, sa clantan de frig, sa indur foame si sa car maimutzoi de plus spre groaza copiilor de pe trotuar care urlau "martianu cu ochi de musca a rapit ursul mamiiii" (casca de contratimp inca mai ingrozeste copii mici si astazi).
M-a invatat ca daca vrei ceva de la viata trebuie sa nu astepti vreun camion ca sa mergi la plasa ca s-ar putea sa nu vina. Plus ca e mai riscant. Mai degraba te pui la drum si iti faci visul.
...
Am fost sa vad turul Frantei.
Dupa Miguel Indurain, pentru mine turul n-a mai existat. Omul care l-a invins pe Miguel a recunoscut ca s-a dopat anul trecut. Dupa mai mult de 8 ani. De atunci tot curg campioni si cad recorduri, mai ceva ca ciupercile.
De atunci stau si ma intreb daca oamenii care participa la tur isi dau seama ce ocazie au in viata. Si daca inteleg ceva. Daca inteleg ca in spatele lor sta un munte de oameni care viseaza, spera, cred si poate isi schimba destinul din cauza lor. Te intrebi cateodata daca le pasa. Mai ales atunci cand ii vezi dopati recunoscand ca "asta este, cu totii o facem". Te intrebi daca au facut-o pentru o familie sau pentru glorie. Sau doar pentru bani.

Sau pentru ca sunt prea lasi sa-si faca un vis.



































Am fost sa-i vad. Sa-i privesc in ochi sa vad ce-i cu ei. Mi-am dat seama, dupa ce i-am asteptat 5h pironit pana au venit, ca nu prea avem foarte multe in comun. Nici cu ei si nici cu cei multi de pe margine care venisera ca la circ, cu o bere intr-o mana.
Plecasem de acasa cu ideea ca fac un reportaj despre pasiune si chin.
Am stat evident langa singurul francez (asa am eu bafta) care facuse niste sport pe o raza de 20m. L-am rugat sa-l pot fotografia si sa discut despre el. Ca si multi altii, resemnat, si-a scos un pachet de tigari si a fumat "nu prea am ce sa spun, n-am prea mare lucru de zis". Singuratatea care m-a cuprins e greu de descris.

.....
Ba da oameni buni. Aveti ce sa spuneti. Nu va blazati si nu disperati.
Mergeti si faceti-va visele. Nu sperati in nimic imposibil ca nu exista asa ceva. Puneti mana si faceti-va visele.
Cu chin, cu bafta, cu seninatate, cu ce vreti voi. Numai nu va blazati.

Nu uitati ca poate cineva acolo undeva va ia drept model. Nu va bateti joc.


© Alex Radu     2007-08-06
Toate drepturile asupra articolului apartin autorului. Reproducerea integrala sau partiala a textelor sau a ilustratiilor din aceasta pagina este posibila numai cu acordul prealabil scris al autorului. Pirateria intelectuala se pedepseste conform legii.
Vizionari 4025
Autor Vizualizeaza profil
Articole ale acestui autor Afiseaza
Galeria de imagini a acestui autor Afiseaza
Evalueaza articolul Lasa un comentariu
Ultimele Articole
Reborn...
Viata la tara intr-o alta t...
Joaca cu format mare...
Humanless...
Vederi din Bucureş+i...
Ultimele Tutoriale
"G" ! it is a Canon !...
Exponometru digital...
Nikon Df...
Diafragma ca mijloc de expr...
Pentax, the real thing...
Total Resurse
Fotografi (1)
FotoCluburi (8)
Service-uri (6)
Sali expozitie (1)
Facultati (7)
Ultimele Discutii
Reflex I...
Reborn - Cosmin Munteanu...
Viata la tara intr-o alta...
Salonul international de ...
"G" ! it is a Canon ! - C...
© Fotomozaic.ro 2017 Termeni si conditii