Soare. Cald. Miros de iarba proaspat cosita, sfarsit de vara.
Liniste… si pasul devine domol, sa nu sperie amintirea.

Poruncesti gandului sa taca, sa se intoarca din drum, sa sada cuminte langa suflet, sa-l asculte. Inchizi ochii, te vezi din nou copil. Intr-o alta lume, alt timp... parca in alta viata.
La varsta magica a intrebarilor...

Cer. Albastru, inalt, de necuprins... Intinzi mana spre el, ai vrea sa-l atingi sa furi un pic din culoarea lui... sa ai petecul tau de cer, doar al tau!

Mana mica, nu-l ajunge… las` vei creste mare si  vei putea sa-l atingi, trebuie sa ai doar rabdare... spune adultul de langa tine, zambind. Dar pana atunci? - te intrebi... Ei, pana atunci iti faci tu unul, doar al tau, il inchizi in camera ta si... gata. Hm... nu ajungi nici la tavan, asa ca te multumesti cu un perete, maaare-alb. Si albul devine albastru, violet, verde, rosu, galben… pana se termina culorile din tuburi si pensula se toceste… dar cerul tau nu e gata! Bune si fardurile mamei, au multe feluri de albastru, si ce minunatie... uite cum sclipeste cerul tau! Cine are un cer mai frumos?!

Zambet fugar in coltul gurii, zambet de amintire...
Rosu, rosu de la urechi... ale tale... sa nu-i fi placut mamei cerul tau? De ce? Doar te-ai straduit atat! Si nici nu ai apucat sa-i dai cerului tau norisori pufosi...
Las` ca incerci alta data, ca doar ti-a dat tata toti peretii de la garaj si ai mult de lucru sa-i acoperi! Si culori, multe-multe... cine este cel mai fericit copil ?
Uiti repede de rosul urechilor...
Verde. De copac infrunzit, si un pic de galben... un pic...

De ce pot copacii atinge cerul? Eu de ce nu am ramuri si frunze? Vreau si eu! Si ramuri si frunze multe si flori cu albinute si vant care sa ma adie... Nu se poate... si te cam superi.
Totusi, poate un fir de iarba? Nu. Esti un copil, si atat !

Ciudati sunt oamenii astia mari, la ei toate incep cu ‘NU’...
Doar catelul te intelege, are doar ‘DA’-uri pentru tine, te asculta si te urmeaza peste tot cat e ziulica de mare... Noaptea nu! Alt nu... Gata, te-ai saturat de atata NU in casa asta... e timpul sa iei o hotarare, asa cum ai auzit ca fac oamenii mari... Te cheama Lizuca si pe catel Patrocle si pleci in dumbrava sa-l cauti pe ‘DA’, sa-l aduci acasa.
Uite Patrocle, vezi, acolo unde cerul se uneste cu pamantul, acolo trebuie sa ajungem... e departe, sa ne grabim...

Soare, cald, miros de fan... sfarsit de vara, sfarsit de copilarie...

Raman amintirile drept marturie... si in clipe de ragaz le dai viata. Un zambet fugar iti lumineaza privirea, ai reusit pentru o clipa sare devii copilul care ai fost candva!
Multumesc Amintire!