index
Toate Articolele
Personal (106)
Eseuri (68)
Opinii (8)
Reportaje (75)
Locuri (135)
Povestea unui tanar
© Alex Radu     2007-04-25 Categoria: Articole \ Toate

Ieri mi-am infrant oboseala si am iesit 1h din casa. Ca sa descopar o lume de mult uitata. Mirosea aerul ca atunci cand eram mici si venea vacanta de primavara. Nu era nici cald, nici frig, nici prea mult zgomot. Mirosea totul a abia inflorit. A fost extraordinar. Senzatia e mai greu de descris decat de trait. Mizez insa pe faptul ca o cunoasteti.

Aseara, asteptandu-mi prietena sa vina acasa, trecut deja de miezul noptii citeam ziarele sa vad ce se mai intampla prin tara.
Vad o tanara, cu o figura comuna, pe prima pagina. Titlul era cutremurator. Raluca a murit de prea multa munca.
Totul a revenit intr-o clipa. Tot. Noptile pierdute, mancarea cand apucam, goana nebuna, excesele, nebunia. Totul. Intr-o clipa.

N-am fost niciodata un elev extraordinar. Am fost unul care a invatat intotdeauna cand trebuia cat trebuia. Din simtul datoriei. Acest simt al datoriei l-am dus la extrem cand am inceput sa lucrez. Nu ma motivau banii, nu ma motivau primele, nu ma motivau si nu ma vor motiva functiile. Ma interesa sa fie treaba facuta. Nu dormeam noptile cand nu gaseam o solutie la o problema, nu aveam stare cand stiam ca ceva nu e bine facut. In plus simteam ca trebuie sa "scap", sa "razbesc". Pe langa serviciu, lucram pentru mine. Noaptea. Practic odihna se reducea la cateva ore furate. Cand mai prindeam o gura de timp in loc sa dorm, ma apucam sa fac ceva. De exemplu acest site. Sau sa repar ceva, orice numai sa nu cumva sa am stare.

Am scapat insa de nebunie. Am invatat sa spun nu, sa zic "eu am plecat, treaba voastra". Am invatat sa zic "nu se poate". Am invatat sa spun "este peste masura". Inca mai am reflexul de a termina treburile ianinte de termen, dar ma tratez. Pana sa invat insa unele lucruri si-au pus amprenta. Vederea, parul alb, oboseala cronica, dintii praf, stomacul facut ferfenita, fluctuatii enorme de greutate.

Va intrebati ce rost au toate astea pe un site de fotografie. Au. Atunci cand se facea dimineata si tu in loc sa ma trezesc puneam alta camasa si o luam de la capat, desi mintea imi spunea nu mai pot, atunci cand ochii vroiau sa se inchida si tu erai la volan, ma tineau putine lucruri treaz. Unul din ele, undeva departe in lista, era fotografia. Pe celelalte le-am pierdut undeva pe drum. Si de intors inapoi nu mai am cum sa le intorc, sunt intr-o lume mai buna. Pe multe din ele sper sa le mai regasesc candva daca vor mai fi existand.

Daca as fi doar eu, as zice ca ma vait ca o pustoaica. Nu. Toti oamenii din jurul meu au avut cel putin cateva zile in viata cand creierul a zis nu mai pot. Majoritatea dintre ei ani in sir. Unii au reusit sa scape, altii se chinuie inca.

De ieri ma tot intreb ce ne motiva. Cred ca in primul rand datoria. De a face treaba, de a o duce pana la capat.
Am ajuns in Franta. Unde 35h legale sunt pe hartie. De fapt problema e perena. Oriunde. Si aici am regasit privirea usor absenta, a unui creier obosit la unii dintre ei. Majoritatea pleaca la 17 acasa. Sunt cativa care raman insa dincolo de ore umane. Pentru ca asa cred ei ca trebuie facuta treaba, corect, bine si pana la capat. Acelasi destin: par alb la o varsta frageda, deziluzie dusa de pe o zi pe alta, singuratate in cele mai multe din cazuri si extenuare ca pret al uitarii.

Oameni buni. Invatati sa ziceti nu. Invatam impreuna daca vreti. Trageti linie si intelegeti ce vreti de la viata. Nu va renegati pasiunile si nu uitati de ce ati pornit la drum. Mai ales nu uitati care va e tinta.

Daca m-a scapat ceva si ieri am putut sa ma bucur de primavara, a fost aparatul foto. Familia am parasit-o de bunavoie. Eram prea hotarat sa iau lumea la cutreierat. Religia a fost si va ramane dar niciodata nu mi-am pus nadejdea doar in ea (da, stiu, gresesc). Prietenii te dezamagesc sau ii dezamagesti. Iti raman cei cativa care oricum nu se pot pune de-a curmezisul in viata ta vrandu-ti binele.

Nu va uitati pasiunile si nu uitati de Raluca, sau cum o fi chemand-o pe prietena, sora sau necunoscuta, necunoscutul sau pur si simplu omul de langa voi. Suntem oameni, avem sentimente si inca ma mai rog ca undeva cineva sa dea tuturor o pasiune sau un motiv pentru care sa traiasca si sa lupte.

Imi cer scuze pentru articolul poate prea personal si prea dur.
Am cautat prin ce am avut la indemana niste imagini prin care sa pot spune ca am empatizat cu biata fata. Nu stiu daca va ajuta cu ceva, stiu insa ca nu pot sa las lucrurile asa. E pacat de noi ca generatie. Nu de alta, dar precum deja stim, nu ne va ajuta nimeni daca noi n-o facem. Sunt prea ocupati sa-si suspende iar basescul.



















Somn usor Raluca: http://www.evz.ro/article.php?artid=302033

© Alex Radu     2007-04-25
Toate drepturile asupra articolului apartin autorului. Reproducerea integrala sau partiala a textelor sau a ilustratiilor din aceasta pagina este posibila numai cu acordul prealabil scris al autorului. Pirateria intelectuala se pedepseste conform legii.
Vizionari 4691
Autor Vizualizeaza profil
Articole ale acestui autor Afiseaza
Galeria de imagini a acestui autor Afiseaza
Evalueaza articolul Lasa un comentariu
Ultimele Articole
Reborn...
Viata la tara intr-o alta t...
Joaca cu format mare...
Humanless...
Vederi din Bucureş+i...
Ultimele Tutoriale
"G" ! it is a Canon !...
Exponometru digital...
Nikon Df...
Diafragma ca mijloc de expr...
Pentax, the real thing...
Total Resurse
Fotografi (1)
FotoCluburi (8)
Service-uri (6)
Sali expozitie (1)
Facultati (7)
Ultimele Discutii
Reborn - Cosmin Munteanu...
Viata la tara intr-o alta...
Salonul international de ...
"G" ! it is a Canon ! - C...
Pentax K-1...
© Fotomozaic.ro 2017 Termeni si conditii