Am rezistat un an jumate intre straini, pe trei luni de ploaie marunta, intre crizele unei frantuzoaice isterice si glumele rasiste ale unor colegi rautaciosi, dupa certuri si temeri pentru relatia mea care parea pe duca, intre stresuri cu administratia franceza si alte aventuri cu sistemul lor de sanatate pentru ziua in care aveam sa vad Alpii. Asta vara am ajuns sa-i vad si sa-i urc cu piciorul, cat am putut, o mica-mica-mica bucatica.

Pana sa ajung mai sus de 2500 pot sa zic ca eram pasionata de munti. Ma trezeam la 6 dimineata sa fac poze.
Caram 50 de litri in spate in conditiile in care eu am 45 de kg. Dadeam bani pe filme si pe developari... dormeam prin corturi sau cabane ... in fine. Mama zicea ca trebuia sa ma nasc baiat, atat de murdara veneam de la munte :-))). Cu toate astea, ma consideram o pasionata in limitele banalului ...

Urcand dincolo de 2500, dincolo de 3000 ... :-))) o sa radeti, si eu rad cand imi amintesc senzatia. Iti vine sa zici nu am trait degeaba. Zici efectiv, da, acum pot sa mor, dar nu azi, ci dupa ce urc pana sus. Si de-oi muri pe drum, aia e, macar am murit urcand ...

Cred ca e asa frumos sa fii vultur ca nu incetam sa visam ca o sa ajungem si noi intr-o zi ca ei.
Dedicatie pentru toti nebunii din lumea asta carora le place sa "walk the thin line" ... intr-o zi o sa fiu si eu acolo. Chit ca dupa nu ne mai vedem ;-) macar voi fi plecat fericita.

Explicatie: poza de mai jos e facuta in coborare. Cei doi urcau o panta de multe grade :-). Si avansau extreeem de incet pe una dintre turele cele mai dificile din Mont Blanc. Un alpinist de langa mine privea siderat si zicea pentru el "astia sunt mai nebuni decat toti, da tura aia merita sa-ti lasi oasele". :-))) nu as fi putut spune mai bine (iarta-ma, mama). :-)))