Voiam sa impart cu voi cred cel mai linistit moment din ultimii doi ani. Cand am vazut Bretania mai frumoasa ca niciodata.
Multi dintre cei care ajung in Bretania zic ca e trista.
Intr-adevar, la prima vedere, cu multe orase distruse dupa razboi si un popor fortat de autoritati sa-si uite limba si traditiile pentru a se "integra", pare trista. Limba pe care ei insisi refuzasera sa o scrie, crezand ca oralitatea este singurul fel de pastra o limba vie, si nu daltuita in piatra, este interzisa in scoli si gradinite, orice rebeliune fiind pedepsita aspru.
La prima vedere nu pare esential. Insa se spune ca peisajul si limba definesc fundamental un popor. Legaturile cu natura si felul in care ea e reprezentata prin vorba sunt organice. Multi zic ca rata cea mai mare de sinucideri si de depresii in Bretania este din perioada de "nationalizare" si din cea a mareelor negre. Ambele afectand brutal identitatea bretonilor.
Dupa ce cultura regionala a inceput sa fie acceptata incet incet de catre stat, asemenea luptei continue dintre pamantul care ii tine si apa care ii inconjoara, bretonii ezita ei insisi decenii intregi intre asimilare "franceza" completa si asumarea identitatii atat de diferite fata de ceilalti francezi. A ceda tarmul intereselor economice este echivalent cu o crima pentru cei mai multi, chiar daca nu sunt oceanografi.
Astazi insa, o generatie de tineri redescopera limba celtica a bunicilor si o vorbesc din ce in ce mai
mult. Batranii zic ca sirenele si locuitorii marilor vorbesc o limba veche si misterioasa si ca altfel, pierdut pe mare, nu te vor intelege.
Dupa aproape doi ani de stat aici, privind din exterior, am putut lega identitatea bretonilor de peisajul care ii inconjoara. Intr-adevar, culorile sunt mai pale,
diapozitivele tind sa piarda din contrast si incepi dupa o vreme sa ai
ganduri de pictor. Nu degeaba poate a fost un paradis al
impresionistilor.
In primele luni cand am ajuns am prins soare. Si am sarit repede sa
surprind albastrul oceanului. Cu timpul insa m-am calmat. La fel si cu oamenii, nu cauta convivialitatea colorata si scurta a prieteniilor de vacanta. Oamenii de aici te accepta greu, dar odata "intrat in familie" nu mai scapi :-))) ... glumesc ... odata intrat in familie esti ca acasa.
Insa, chiar si cand nu e soare, Bretania e seducatoare. Imi amintesc cand eram in Vama, in tara, ma rugam sa gasesc un gard amarat si o stanca in zare. Bineinteles, Vama are locul ei pe care nu-l va ocupa nimic in mine, insa "o privire in zare" pentru mine de ceva vreme inseamna oceanul.
O plaja goala si in usoara parasire nu cred ca se mai gaseste in multe
locuri in lume. In Bretania, cele mai cunoscute plaje sunt abia
populate cand e soare. Desi oamenii nu se inchid in case. Insa, dupa
cum mi-au spus multi, au ajuns sa respecte intimitatea celorlalti atat,
incat daca vad o plaja ceva mai populata aleg o alta.
De
la stanca din departare pana la plaja de mai jos, am ezitat intre cel
putin cinci si in final o reflexie intr-o picatura de apa m-a
convins... Desi soarele nu e darnic in Bretania, cand apare, peisajul se schimba din impresionist in impresionant :-)
La picioarele oricarei roci e o bucata de nisip. Si daca nu e, vine fluxul si ne face una pe masura.
Iar cand vine fluxul, nu mai ai decat sa astepti sa se ridice la loc, privind hipnotizat apa care se intoarce incet catre pamant. Totul e atat de echilibrat incat te intrebi oare de ce noi oamenii ne impotrivim micimii noastre facand atatea tampenii. Orice am face pana la urma, oceanul tot ne va sterge urmele intr-o zi, uitand cat rau i-am facut.
Pana atunci, insa ne tolereaza, cum tolereaza cei puternici pe cei slabi, dandu-ne o farama din nemarginirea lui, si facandu-ne sa ne credem o clipa nemuritori.
Daca ar fi sa definesc Bretania nu as zice ca e trista, desi as fi foarte tentata. Adesea asociem vremea cu o stare de spirit. Insa trecand de vreme si gandindu-ma la peisaj, as zice ca e atat de salbatica incat isi pastreaza vanturile si frigul pentru a-si apara linistea de un turism care ar distruge-o.
