Am observat  ca odata cu trecerea vremii parca ridic din ce in ce mai greu aparatul la ochi. Poate din cauza ca de multe ori consider ca respectivul cadru e banal si nu merita. Sau pentru ca nu-mi place cum e lumina. Sau fundalul. Sau poate pentru mintea-i atat de incarcata cu rutina si problemele zilnice ca nu mai am ochi sa vad lucrurile interesante din jur. Numai ca dupa o vreme te uiti in urma, tragi linia si parca nu-ti vine sa crezi ca esti inconjurat numai de lucruri banale.

Am fost acum doua saptamani in Italia. In Lamporecchio, o comuna tipica, din nordul Toscanei.

Si-am plecat din Bucuresti cu pofta de a privi in jur.