Duminica dimineata. Soare. Primavara. Copaci infloriti. Miresme. Care ar fi cel mai potrivit loc pentru o excursie de fotografiat? Desigur, undeva in subteran, unde sa nu fim tulburati de farmecul naturii. Salina de la Slanic, ziceti? Bine, fie!
Plecarea la ora 8 din Piata Victoriei (nu era nici un motiv sa incercam sa fotografiem rasaritul in salina). Efectiv destul de numeros, masini doar 2. Ne uitam cu jind la un autocar care mergea la nu stiu ce filmari si pe care l-am fi dorit al nostru. In vreme ce autocarul pleca, Emanuel ne consoleaza in gluma spunand ca a mai comandat o masina pentru noi; dupa nici 2 minute masina apare!
Privim cu totii un pic siderati la sofer: cine mai e si asta? "Alex din Bucuresti", se prezinta el." Fotograf amator". A citit pe net despre noi si afland ca vrem sa mergem la salina s-a gandit sa ne insoteasca. Ne prezentam si noi: Mihaela Duta, Emanuel Ignat, Costin Raiu, Ciprian Strugariu, Cristian Paraschiv, Stefan Dragomir, Alex Conu, Dan Tataru si subsemnata.
Impartirea in masini se face pe criteriul viciilor: fumatorii in masina lui Alex, efectivul complet al fetelor in masina lui Costin, restul la Ciprian... Si pornim! Drumul e destul de anost, dar atmosfera vesela compenseaza din plin! Mihaela vine cu ideea sa ne oprim la Manastirea Zamfira, care era in drum.
Intram pe portile sculptate ale manastirii (care nu se inchid niciodata) purtand cu noi tot arsenalul de razboi: aparate, obiective, filtre. Si incepem sa "tragem". Aparent nu era mare lucru de fotografiat acolo: curte patrata, arhitectura clasica, biserica alba, o salcie pletoasa aproape la fel de inalta ca biserica si niste panselute demne de expozitiile de flori. Atmosfera serena si, fireste, prea mult soare! Dar pasiunea pentru fotografie face minuni... in 5 minute curtea isi schimbase infatisarea: o multime de "ciudati" intinsi pe burta, asezati in genunchi, holbandu-se in fantana sau urmarind cu "tunurile" calugaritele care mergeau la slujba de dimineata! Pictura din interior era chiar interesanta (pictata de Grigorescu), dar fiind in timpul slujbei eu nu mi-am permis sa fotografiez si nici sa ma holbez prea evident... Altii nu au avut asemenea retineri, iar cand am aflat ca o calugarita l-a tras de maneca pe Cristian sa-l intrebe daca a fotografiat si sfantul de pe celalalt perete am regretat un pic sfiala mea!
Urmeaza o gustare frugala impartita oarecum frateste cu cateii locali si pornim din nou la drum.
La salina soare, cald, exact temperatura la care iti vine sa mai scoti ceva haine de pe tine... totusi noi ne imbracam constiinciosi, iar cei care au in dotare isi pun si caciulitele. Cumparam bilete la un pret aberant, apoi intram in lift. Genul de lift care ar trebui sa aiba la usa un avocat specializat in intocmirea de testamente rapide: opt oameni inghesuiti intr-un spatiu suficient pentru vreo cinci, leganandu-se si izbindu-se zdravan cu liftul de toti peretii! O metoda rapida de extragere a sarii - glumeste cu jumatate de gura cineva!
Ajungem teferi dar cu urechile infundate la fotolocatia aleasa. Multa lume ne avertizase ca nu prea avem ce fotografia in mina: era intru totul adevarat. Sali imense (cam 50 - 60 m inaltime), slab luminate, pereti de sare cu texturi interesante dar greu de prins in imagine in intunericul de-acolo, cateva statui din sare fotografiate constiincios din toate unghiurile, cu blitzuri colorate, o sanie cu Mos Craciun si un brad, cateva leagane, paturi din lemn... In total vreo patru - cinci sali destul de cidate ca atmosfera dar nu foarte interesante ca subiect fotografic. Erau amenajate si cateva mese de ping-pong si am vazut multi oameni veniti acolo cu copiii sa joace badminton, tenis de masa, biliard, fotbal...
Dupa vreo 2 ore de fotografiat ne-am asezat cuminti la o masa in unicul bar din subteran (baraca ar fi, de fapt, cuvantul potrivit). In bar era voie sa fumezi; in salina NU; barul avea usa deschisa iar sistemul de ventilatie era alcatuit din niste gauri in tavan prin care fumul era evacuat ... in salina! Apa pentru cafea statea intr-un bidon "de unica folosinta" si parea indelung refolosita iar mesele din plastic alb nu ieseau in evidenta prin curatenie. In general impresia de birt mizer nu era contrazisa decat de lipsa de varietate a bauturilor alcoolice: bere si ... bere.
Barmanita insa, impresionata probabil de numarul baietilor din grup si de lungimea teleobiectivelor, adoptase o dispozitie fatisa de "imprietenire": la vederea aparatelor foto hainuta de pe umerii ei nu foarte tineri a zburat brusc si femeia a ramas imbracata doar intr-un maieut destul de ... inconsistent! Apoi a inceput sa se pisiceasca pe langa unul dintre baieti cerandu-i sa o fotografieze! Uluit si profund socat, omul i-a facut cateva poze in timp ce noi ne tinem burtile sa nu se rupa de ras iar barmanita improviza dezinvolt in fata camerei! In fine, ne milostivim de el si-l scoatem din ghearele "doamnei", dar glumele despre efectele excesului de sare asupra farmecului masculin au continuat multa vreme dupa aceea... si, dupa cum se va vedea, nu fara motiv!
Pornim iar la drum spre Grota Miresei. Nu mai e chiar o grota, pentru ca unul dintre pereti s-a prabusit lasand sa se vada apa unui iaz incredibil de albastru continuat in lateral stanga cu o balta frumos colorata! Imi aminteste de relieful calcaros al Greciei, dar la o scara liliputana. Mie mi-a placut mult locul (in special alternanta culorilor si texturile sclipitoare din sare) dar altii nu au fost prea incantati si s-au ocupat intens de sindrila de acoperisul restaurantului din apropiere...
In restaurant am facut si eu o poza, mi-a placut atmosfera locului si am regretat mai tarziu ca a fost doar un instantaneu...
Ne continuam peregrinarile in cautarea unui munte de sare celebru in zona. Din pacate muntele nu ne-a inspirat dar cum e trecut demult de vremea pranzului incepem sa simtim foamea. Aflam de la localnici ca exista un han in apropiere si pornim grabiti in cautarea lui. Dupa vreo 20 de km, cand pierdusem orice speranta, chiar gasim hanul! La intrare era asezat strategic un ceaun in care fierbeau molcom sarmalele si o chelnerita punea portii generoase in farfurii, asa ca o escala de control parea obligatorie.
Dupa ce ne-am potolit foamea si am glumit pe saturate pe seama barmanitei din adancuri am inceput sa privim iar in jur, in cautare de noi subiecte foto. La masa de alaturi statea chiar barmanita noastra, de data asta mult mai sobru imbracata, in compania unui domn mai apropiat de varsta ei! Care era probabilitatea de a ne reintalni astfel, absolut intamplator? Va las pe voi sa calculati!
Satui, multumiti si amuzati plecam in fine spre Bucuresti! Dar parca mai mergeau niste poze! Un apus de soare la Snagov? Pacat ca soarele a apus linistit si plictisit, fara culori incandescente, fara nori spectaculosi, fara pic de poezie! Ca sa-i facem in ciuda, fotografiem "plescaituri": unii arunca bolovani in apa iar ceilalti incearca sa "prinda momentul"... apoi o poza de grup si ne indreptam incetisor spre casa.
Ar mai fi multe de povestit, fireste: despre aparatul Mihaelei, caruia i-au murit bateriile in salina... despre fetita cu caruciorul rosu care a avut surpriza de a vedea trei masini oprind la marginea drumului si vreo sapte oameni cu aparate foto imortalizandu-i febrili trecerea pe "ulita"... despre masina cu porumbei in portbagaj... despre cantecele, exercitiile de dictie, glumele si povestile de pe drum... Dar poate ca e bine sa ramana si lucruri invaluite in "mister"!
Oricum, fotografiatul in gasca are efecte interesante: incepi sa observi subiecte demne de atentie acolo unde inainte nici macar nu te-ai fi oprit sa privesti! Si poate momentul cel mai ciudat e atunci cand vezi rezultatele si realizezi cat de diferita e realitatea perceputa de ceilalti de realitatea ta.
········
Epilog: Am terminat de scris si ma pregatesc sa plec de-acasa. Imi pun geaca, aud un zgomot ciudat. Scartaie fasul, imi zic. Dar scartaie ca un bazait de albine! Ce-i asta? Scot geaca de pe mine: intre captuseala (tip plasa) si fata se ascunsese o albinuta, probabil una din Slanic! Cum a ajuns acolo si, mai ales, cum a supravietuit, e de neinteles pentru mine! Ma chinui putin si in cele din urma reusesc s-o eliberez si-i dau drumul sa iasa pe fereastra. Pe urma imi dau seama ca am gresit: trebuia s-o fotografiez! Dar momentul zburase...
Aprilie 2005