Debut timid de primavara, cer plumburiu. Ploaie. Si peisajul e intregit de noroi, mult noroi. Asa cum ii sta bine unui sat ardelenesc de munte... cu tina...

Cu oameni obisnuiti, preocupati de grijile lor zilnice, si nu numai... Atenti la tot ce se intampla in jur si mai ales la ineditul de a fi pozati, incat cu greu poti surprinde un cadru in care personajul sa nu se uite intrebator la tine, doamne asteia ce i-a venit de ne face poze?

Greu sa treci neobservat... mai ales la amiaza cand ies pe la porti se aduna si povestesc. De una de alta, de cine s-a maritat, cine a murit, de cate oi are vecinu si cati bani a luat imprumut de la alianta...

Si lumea se aduna, cei de la porti cu cei care trec, si uite asa se duc vestile ... Un fel de telenovela zilnica. Luata cu portia.

Pe urma isi vad de ale lor, risipindu-se pe la case, cu gandul la treburi, copii, animale, Ca cat mai bogata casa, cu atat grijile mai mari.

Fara griji par a fi copii, asta doar in aparenta... isi au si ei micile lor mari probleme... Doar ca ei le rezolva jucandu-se...

Cu ce au la indemana... fara sa-i sperie vremea rea. Apoi imi arata incantati catelusii lor... si inca se mai cearta ce nume sa le puna. Asta da problema, nu prea pot sa-i ajut, cateii sunt mari si raspund amandoi la acelasi nume: cutu-cutu...

Este ora la care se intorc de la munca cei harnici... si puternici...

Pe urma linistea se asterne din nou peste sat... odata cu inseraea, si parca ma simt mai in largul meu... pot poza in sfarsit fara sa dau explicatii... dar se duce lumina ...si eu trebuie sa plec la oras... of. Ultimele doua cadre... asa, de la revedere...