index
Toate Articolele
Personal (109)
Eseuri (69)
Opinii (8)
Reportaje (75)
Locuri (136)
Igor
© Anca Opriţă     2007-02-13 Categoria: Articole \ Eseuri

Un bun prieten de-al meu are un motan. Igor. Ca Igor Fiodorovici Stravinski, cosmopolitul compozitor rus al secolului trecut; sau ca pianistul contemporan – tot rus – Igor Ţîgankov. Nu am nicio îndoială că, inconştient, numele acesta şi-a lăsat amprenta puternică şi asupra fiinţei motanului, aducându-şi contribuţia la firea sa plină de toane, de lipiceli feline alternate cu agresivităţi neaşteptate. În mod inevitabil, contactele directe cu Igor se sfârşesc cu zgârieturi suferite de cel care a făcut greşeala să se lase vrăjit de frumuseţea fără de cusur a animalului, de mlădierile lui graţioase şi de blana lui neagră, deasă şi lucioasă ce te îmbie s-o atingi, s-o dezmierzi.

Igor & Greene

Amicul meu lucrează, ca tot omul muncii, de la nouă la cinci după masa. Teoretic. Practic, rareori ajunge acasă înainte de ora şapte seara, când, obosit, se aruncă avid în mrejele alambicate ale internetului, cu o sticlă de vin roşu lângă el, care de multe ori nu apucă ziua următoare.

În fiecare seară, când paşii binecunoscuţi se apropie de uşă şi cheia se învârte invariabil de două ori în broasca nou-nouţă a uşii garsonierei proaspăt cumpărate cu un credit pe următorii treizeci de ani, motanul Igor tresaltă din toropeala în care lâncezeşte pe tot parcursul zilei mult prea lungi, îşi linge mustăţile în aşteptarea conservei proaspete cu carne de peşte şi se întinde prelung, zbârlindu-şi blana de la urechi până în vârful cozii, într-un tremurat scurt. Intrat în casă, amicul meu se împiedică seară de seară de ghemotocul negru care se freacă insistent de pantalonii lui, scoţând sunetele toarse cărora stăpânul le descifrează înţelesul mult mai uşor decât reuşeşte să înţeleagă lungile fraze ale femeilor cu care din când în când încearcă să închege câte o legătură mai apropiată.

  - Era să-mi scape azi pe geam, îmi scrie pe internet într-o seară, motanu’ naibii. Nu’ş ce se făcea singur afară, că nu-i obişnuit şi o ia razna de frică. Am încercat odată să-l duc la pădure la plimbare, da’ n-am reuşit să-l scot din cuşcă nici cu şuncă afumată de 300.000 de lei kilu’.
  - Deh, dacă n-ai grijă, îl cert eu mai pe ocolite; e tare sensibil când vine vorba de motan. Au ei o relaţie specială, aşa, ca-ntre băieţi, din care lipseşte vorbăria inutilă, iar un pahar de vin şi o scărpinare-ntre urechi ajunge pentru a adormi fericiţi seară de seară, ghemuiţi unul în „blana” celuilalt.

*

  - A existat vreodată un ţar Igor? mă întreabă într-o seară, la un ceai de plante luat în singura ceainărie din Cluj în care nu se fumează, găsită după ani petrecuţi în hrube înecăcioase prin pivniţele oraşului, transformate în ultimele decenii în locuri de petrecere pentru tineretul mereu dornic să uite a realitatea zilei de azi şi mai ales a celei de mâine.
  - Nu ştiu, parcă era unu’ Ivan, pare-mi-se cel Groaznic sau aşa ceva, un fel de Vlad Ţepeş al ruşilor. La ăla te gândeai?
  - Nu mă gândeam de fapt la nimeni, îmi răspunde ezitant, dus pe gânduri. Întrebam şi eu…

Nu ne-am mai văzut vreo două săptămâni, prins fiecare cu treburile zilnice.

*

Ieri seară, la unul din ritualicele noastre ceaiuri de plante, în aceeaşi ceainărie fără fum de ţigară din centrul oraşului, l-am regăsit chiar mai abătut decât ultima dată. Abia deschidea gura să răspundă, de politeţe, la întrebările mele. Începeam să mă simt tot mai prost şi deja îmi formulam în minte o scuză ca să pot pleca mai repede, când mă apucă brusc de mânecă şi-mi zice:

  - Auzi, dacă-ţi zic ceva, promiţi că nu mai spui la nimeni?

Tresar şi mă uit lung la el.

  - Ce s-a întâmplat? Eşti bine?
  - Mai grozav nici că se putea, spune, palid şi cu ochii sticloşi. Trebuie să-mi promiţi solemn că nu sufli un cuvânt, auzi? Altfel nu spun. Şi trebuie să spun. Deci tu trebuie să promiţi!
  - Promit, accept cu o ezitare, dar neputând să-l refuz.

Tace. Se uită pe geam. Soarbe din ceai.

  - Igor…
  - Ce-i cu Igor? mă panichez brusc. Să nu zici că… îmi înghit cuvintele, în timp ce ochii mi se umplu de lacrimi la amintirea blăniţei pufoase şi agresive.
  - Nu, Igor e bine, nu te agita. N-are nimic. Cred… Cert este că… e bine. Adică… nu e bolnav. Aparent.
  - Ce tot vorbeşti tu acolo?! Păi sau e bine mâţa, sau nu e. Nu prea merge aşa cu jumătăţile de măsură. Nu mai mănâncă? Ce are? Ştiu câţiva veterinari excelenţi, vrei nişte numere de telefon?
  - Ha! Atâta mi-ar mai trebui, să-l duc la veterinar cu problema lui! Numa’ aşa mi-am asigurat un loc sus la cucurigu’, unde intri sănătos şi ieşi scrântit!
  - „Sus la cucurigu’”? îl întreb, scrutându-l cercetător. Da’ de când ajung proprietarii motanilor anorexici la spitalul de boli mintale, ia zi-mi şi mie?
  - Nu înţelegi… spune, privind cu grijă în jur. Uite, hai să-ţi povestesc…

Ezită.

Tac.

  - Azi n-am prea avut chef să lucrez, începe. M-am hotărât să plec acasă mai repede. Pe la 3. Mi-era foame, mă durea capul şi am vrut să trag un pui de somn de-amiază. Să-mi mai spăl creierii ăştia arşi în faţa monitorului.

Soarbe din ceai.

  - Păcat că nu se fumează aici, spune. Parcă mi-ar prinde bine o ţigară.

Oftează.

  - Mda, deci m-am hotărât să merg acasă mai repede. Strâng eu boarfele de pe birou, le îndes în sertare, să poată curăţa femeia de serviciu dimineaţa, salut colegii şi mă arunc în maşină. În zece minute ajung în faţa blocului – la ora aia să tot ieşi de la serviciu, boierie, nene, pe şosea, nu ca la şase, când stai ca fraieru’ în trafic până ţi se acreşte. Încep să urc scările.
  - Aşa. Că n-ai lift.
  - N-am lift. Nu-mi trebuie mie lift. Până la 4 numa’ bine îmi mai dezmorţesc şi eu oasele.
  - Mai luăm un ceai? întreb, văzându-i ceaşca goală.
  - Cum vrei, răspunde apatic.
  - Încă două, tot aşa, te rog! strig, făcându-i semn chelneriţei, întotdeauna surprinzător de prietenoasă.

Oare e legal să muncească, la vârsta ei? îmi pun aceeaşi întrebare, de fiecare dată când intru în Cofetăria-Fără-Fum.

  - Urc, continuă. Pe la etajul doi, din liniştea casei scărilor încep să se desprindă nişte… sunete. Ăăăă, da, aşa ceva.
  - Sunete.
  - Îhî. Aşa, ca de pian… Mă enervez urcând. Cine naiba şi-o fi luat pian în blocul ăsta nou, nu mai poate scăpa omul de zdrăngăneli nicăieri. De dincolo am fugit de răul unuia de-i luaseră ai lui vioară şi-l chinuiau cu exersatul. Iar ăsta micu’, sadic, scârţâia intenţionat cât putea de prost; iar apoi te privea în ochi cu impertinenţă pe hol şi scotea limba după ce treceai. Mama lui!
  - Aveţi aici ceaiurile, zâmbeşte foarte larg chelneriţa.
  - Mersi. Şi cânta prost de tot, zici? reiau.
  - Cânta al naibii de bine, drăcia dracului! Zic – am scăpat, ăsta-i CD toată ziua. Moarte muzicienilor amatori! Mai urc un etaj. Muzica venea şi mai de sus. Ajung în faţa uşii.

Se opreşte.

  - Ai uitat combina pornită, pufnesc eu sec.
  - Care combină? rânjeşte diabolic. Eu nu am combină, spune rar, apăsând fiecare cuvânt. Nu am CD player. Nu am casetofon; sau radio. Nu am nimic care să producă alt sunet decât un mieunat. Iar de la mine din apartament nu se auzea nici un mieunat. Se auzea cea mai grozavă interpretare a lui Rahmaninov, ştii tu, rapsodia aia din filmul Undeva, cândva… O ştiu perfect pentru că-mi place filmul ăla.
  - Poate de la vecini?
  - Nu am încă vecini, în afară de baba de la parter, aia de-şi arde mâncarea zilnic şi împuţeşte toată scara, şi de vreo două familii la doi. Oricum, era mai mult decât evident că muzica se auzea de la mine. Am stat cu urechea lipită de uşă vreo două minute. Cânta fascinant, într-adevăr…, spune visător.
  - Şi n-ai intrat să vezi şi tu ce e? spun, neliniştită.
  - Am intrat. Am dat buzna. Mai pluteau în aer ultimele acorduri de pian când eram deja în mijlocul holului.

Soarbe o gură de ceai, rece de-acum.

  - Nimeni. Nici picior de om.

Igor dupa perdea

Tace. Nu îndrăznesc să-l întrerup.

  - Igor nicăieri, reia. Nu tu frecat de picioare, nu tu mieunat după conserva de peşte. Îl găsesc într-un târziu, după perdeaua portocalie din camera mare, uitându-se la mine cu ochi negri, sfredelitori. Plini de reproş parcă. Nu s-a mai atins de mâncare toată ziua, spune, gânditor, într-un târziu.
  - Putea fi totuşi computerul, de ăla ai uitat, încerc eu, neîncrezătoare, să mă agăţ de ultima soluţie ce nu contrazicea flagrant logica.
  - Nah, bâiguie cu resemnare. Era scos din priză şi cu maţele afară, aşa cum îl lăsasem când am plecat. Sperasem şi eu să-l găsesc pornit. Parcă mi-era mai uşor să accept că Igor se pricepe la computere. Pe artişti nu i-am înţeles niciodată, oftează.

***


© Anca Opriţă     2007-02-13
Toate drepturile asupra articolului apartin autorului. Reproducerea integrala sau partiala a textelor sau a ilustratiilor din aceasta pagina este posibila numai cu acordul prealabil scris al autorului. Pirateria intelectuala se pedepseste conform legii.
Vizionari 16965
Autor Vizualizeaza profil
Articole ale acestui autor Afiseaza
Galeria de imagini a acestui autor Afiseaza
Evalueaza articolul Lasa un comentariu
Ultimele Articole
Stufărișul de la ...
Februarie 2023...
Anul cometei?...
Alb-negru la patrat...
Naveta...
Ultimele Tutoriale
"G" ! it is a Canon !...
Exponometru digital...
Nikon Df...
Diafragma ca mijloc de expr...
Pentax, the real thing...
Total Resurse
Fotografi (1)
FotoCluburi (8)
Service-uri (6)
Sali expozitie (1)
Facultati (7)
Ultimele Discutii
Pentax 17...
The Naked Photographer...
(A fost odata) DPReview...
Jazz...
Stufărișul de l...
© Fotomozaic.ro 2024 Termeni si conditii